Ce faci, bătrâne?

Asculta mai multe audio Muzica

Ieri un sunet strident m-a trezit din țepeneală. Pe semne că mă săturasem de cifre și tabele și luasem fără să vreau o pauză. M-a predispus și muzica din căști, dar mi-am revenit brusc când începu să urle telefonul. Deși era deja târziu, am răspuns. Ce faci, bătrâne ...

Studentul prin definiție nu prea are bani în buzunar. Mai ales dacă e basarabean din părinți bugetari. Acest aspect pecuniar reducea drastic aria distracțiilor în caz de jocuri de-a Cupidon-ul. Doamne, ce bine că pe atunci nu existau mall-uri. Ce bine că nu clubing-ul era deliciul tinerilor, iar o seară la Dumars sau MAXX nu era chiar o gaură atât de mare în buget. Un buget mega-deficitar oricum. Plimbările la aer curat de Cișmigiu, după vizionarea unui film la Glendale Studio, cel mai cochet cinema din câte am văzut eu vreodată, erau piece de rezistance. Dar cât n-o fi fata de drăguță, componenta temporală nu era una de neglijat. Nu de alta, dar Bucureștii sunt mari, iar ratarea ultimului troleu nu era de dorit.

Cu atât mai apreciat era gestul de a nu o urca în taxi (pe banii ei, din păcate -D) și de a lua mașina spre cămin (deja pe riscul meu de a nu fi prins de controlori -D), ci de a ne continua voiage-ul spre Calea Moșilor, spre exemplu, deși acele ceasului se îndreptau voios spre ora peste care acasă puteam reveni doar din postura de pieton.

Și iată-mă la mijlocul returului meu, undeva în Piața Kogâlniceanu, fix o oră după ce a plecat ultimul troleu și tot atât după ce am închis ușa liftului, care o ducea la etajul pe care așa și nu l-am aflat niciodată. Tocmai am pus cartela în telefon pentru a o suna să-i mai spun o dată noapte bună, când am simțit pe umărul meu o mână. Am rămas înțepenit, cu receptorul gata transformat în armă dar, în timp ce mă întorceam spre individ, am auzit ... Ce faci, bătrâne? Era prietenul și colegul meu de cameră, victimă și el a dorinței de a mai fura câțiva pupici în over-time. -) Deh, și ai lui tot bugetari erau.

Pierduți

Asculta mai multe audio Diverse

Începând chiar din prima zi, omul nu a fost de nimic mai atras decât de ceea ce nu putea înțelege. Și dacă pe predecesorii noștri cu fruntea foarte lată îi putem bănui și de niscaiva spirit practic – cât de fascinant n-ar fi fost focul ca fenomen (dar a și rămas), totuși faptul că în preajma lui este cald parcă era mai important, apoi ce a ocupat mințile umane în sutele și miile de ani ce au urmat se încadrează perfect în fraza anterioară. Omul nu înțelegea cum poate lumea să stea pe o țestoasă și pornea să desopere marea, înarmat doar cu niște bârne și pânze, nu înțelegea de ce se rotește Soarele în jurul nostru și pornea să descopere cerul, având la îndemână doar un ciudat tub cu niște sticle. De multe ori această neînțelegere îl ducea pe neînțelegător direct în gura abisului sau pe rugul atotiertător. Dar lucruri pe care nu le putea înțelege erau tot mai multe, iar oameni care să vrea să le înțeleagă tot mai mulți.

Și am ajuns acum, când știm și despre cum stă lumea, și despre cum ne învărtim noi în jurul Soarelui și nu invers. Știm tot. Știm și ce se se întâmplă departe, la milioane de ani lumină, dar și aproape, la milioane de atomi distanță. Aproape orice repetent știe lucruri mai fabuloase decât cel mai înțelept antic. Iar atracția noastră pentru neînțeles a trecut într-o altă ... dimensiune.

În anii ’90 a fost Twin Peaks și Special Agent Cooper. Și nimeni nu putea înțelege aiureala totală în care erau implicați oameni, spirite, bușteni. Eu nici acum nu am înțeles nimic, dar atracția neînțelesului a funcționat. Trebuie revăzut filmul. Cred că o voi face în week-end-ul ce vine.

Acum avem Lost și Jack Shephard. Și nimeni nu poate înțelege aiureala totală în care sunt implicați oameni, spirite, ... nu bușteni -)) dar fumuri, urși albi, flashback-uri sau flashforward-uri. Eu nici acum nu am înțeles ce se întâmpla pe această insulă, dar atracția neînțelesului funcționează.

Straniu lanț al evoluției – de la neînțelesul lucrurilor cu adevărat importante la înțelesul unor nimicuri. E clar - suntem pierduți.

ALOHA, PRIETENI! SESON 6 IS ON!

visul finlandez - vodcaturistit

Seelinnikoi
Asculta mai multe audio Muzica

Ce legătură poate exista între alcool, vis, turism, impozite și Finlanda? Păi una chiar foarte directă.

Eu nu sunt fumător și nici prieten cu alcoolul – în favoarea mea pot aduce mărturia unei sticle de vodcă din frigider, care e vecină cu una de Campari deja vreo 5 ani. Așa că măsurile periodice ale guvernului, care duc la mărirea prețului țigărilor și alcoolului, nu mă deranjează deloc – chiar sunt de acord cu ele. Măcar așa poate Boc o mai găsi bani pentru a evita falimentul.

Cu toate acestea, performanța din Finlanda e greu de atins. În fiecare an, contribuabilul finlandez trimite la Bugetul Statului 24.000.000.000 euro doar din taxa de consum – taxa pe alcool și tutun. Da, da – NOUĂ DE ZERO, adică MILIARDE. Și asta într-un stat cu o populație puțin peste 5.000.000. S-a constatat că acest contribuabil mediu este slab educat, bea și fumează peste măsură și nu prea ajunge să se bucure mult de avantajele pensiei. -))) E și de înțeles după lupta aprigă dusă cu propria sănătate.

Acum să vedem care e locul turismului în tot acest mix fiscalo-bahic. Astfel de repere turistice ca Italia, cu ale sale capodopere renascentiste, sau Franța cu atracțiile sale gastronomice au devenit deja banale. Pot sa înțeleg chiar și vizite turistice la Londra. Dar cu ce poate atrage un turist orașul rusesc St Petersburg? Fără îndoială că arhitectura ar fi unul din motive. Desigur ca Ermitaj-ul, în care sunt expuse operele multor pictori geniali. Într-un sfărșit fenomenul “Nopților albe”. Amicii noștri finlandezi însă au gasit un motiv cu totul special. În anii ‘50-60 ai secolului trecut, ei au dat naștere fenomenului numit “turism bahic”. În fiecare vineri, zeci și sute de autocare pline cu finlandezi bine-dispuși se îndreptau spre Leningrad (numele orașului din perioada respectivă) cu unicul scop de a diminua cât mai mult posibil rezervele de vodcă ale ursuzului vecin sovietic. Desigur că acest deziderat era imposibil de atins, dar plăcerea de a încerca și visul de a reuși le aparținea în întregime.

Prețul încrederii

Nicolae Furdui Iancu - Noi suntem români
Asculta mai multe audio Muzica

Cât de important este oare cum suntem percepuți de cei care ne înconjoară? Și cât de adevărată este imaginea pe care o au alții despre noi? Nu mă refer la nivel de individ, ci mă uit un pic mai sus - la nivel de popor. Cât de zeflemitori putem fi când vorbim despre bulgarii cei "cu ceafa groasă, care nu fac nimic altceva decât să crească zarzavaturi" sau rușii pe care îi asociem, în mare măsură, doar cu licoarea incoloră și inodoră, atât de dragă "sufletului lor de neînțeles pentru alții". Dar când despre noi se spune că suntem țigani și hoți sau că nu ne ținem de cuvântul dat, ne aprindem pe loc. Oare nu la fel s-o fi simțind și Iovko sau Ivan? Numai de noi depinde ca al nostru "NOI SUNTEM ROMÂNI" să nu trezească sensuri peioarative altor națiuni.

Astăzi, undeva pe Valea Oltului, printre altele fiind spus un traseu cu o natură superbă, fie vară, fie iarnă, când mai aveam vreo 30 km până să ajung la destinație, am tras pe dreapta din cauza unor disperate semne cu mâinile. Cât a durat sprintul omului de la propria mașina până la a mea, am și schițat în gând cam ce s-ar fi putut întâmpla - o fi rămas bietul fără benzină. Am avut dreptate -). Bine, hai că-ți dau 10 l, dar ai cu ce scoate benzina?; Nu, nenică, nu am o canistră în plus in portbagaj, nu obișnuiesc -). Dan, căci așa s-a prezentat, a rămas și fără bani, ceva cu stricatul mașinii și înlocuitul unei piese. Ehe, deci asta e. Eu nu prea sunt dintre ăia care cred în spiritul civic al omului obișnuit. Nu cred și basta. Nu prea cred nici în gena de bun simț al reprezentanților acestui popor. Altfel nu ași fi avut motiv să-i înjur pe toți miniștrii transportului pe care mi i-am amintit (Băsescu june-prim printre ei), cât am făcut slalom printre gropile de pe tronsonul Pitești-Rm.Vâlcea - niște oameni cu bun simț nu și-ar fi bătut joc de banul public în modul în care au făcut-o ei cu toții. Nu cred, dar bani i-am dat. Cât a cerut. Era deja spre înserat, afară e ger și mi s-a făcut groază când m-am imaginat în locul lui. N-am dorit să-i iau nimic drept garanție, nu i-am făcut poză nici lui și nici mașinii. Nu cred că 200 de lei, costul unui plin de mașină, e un preț atât de mare pentru a infirma o idee preconcepută despre un popor. Sau pentru a o confirma -))). Mai ales că am încrederea că în câteva zile mă va suna pentru a-mi returna împrumutul. Așa că, Dane, ONOAREA ȚĂRII E ÎN MÂINILE TALE! Pariu că nu te așteptai la asta -).

P.S. 12 ani în urmă, eu am mai pus un experiment asemănător. Involuntar -)). Dar aceasta este deja o altă istorioară.

Culoare

A.B.&D.P.- O mare e tu
Asculta mai multe audio Muzica

Culoarea timpului pierdut
Mi-apare pală, rece.
Cum e și-acest tablou țesut,
Din firul timpului ce trece.

Pe-această pânză am visat
Să am culori aprinse,
Dar roșul florii s-a uitat
Precum amoruri stinse.

Culoarea timpului trecut,
Nuanță pală și distinsă,
De ce să fii tu scump tribut
A tot ce-n mine este lipsă?

2008